Tristeti Atletice

Tocmai când de la Berlin ne vin veşti proaste referitoare la performanţele atleţilor noştri, Iolanda Balaş îi spune lui Mihai Voinea în „Evenimentul zilei” de duminică, 23 august,

că revista „Atletismul românesc” îşi suspendă apariţia.

Din raţiuni financiare, desigur. Ovidiu Ioaniţoaia, care a comentat într-un editorial admirabil dispariţia singurei publicaţii de specialitate de la noi, ştie şi de câţi bani avea nevoie publicaţia ca să iasă din al cincisprezecelea an de apariţie trimestrială: 16.000 de lei. De câteva sute de ori mai puţin decât a costat scândura unei foste ministrese. Îmi pare rău de revistă, îmi pare rău de Iolanda Balaş. Bine face directorul „Gazetei sporturilor” că ne aduce aminte, nouă, celor care am prins-o în plină glorie, de performanţele ei neegalate, iar tinerilor, că le vorbeşte despre o atletă pe care o ştiu, dacă o ştiu, din legendă.

Iolanda Balaş a găsit recordul mondial la săritura în înălţime la 1,75 m şi l-a dus la 1,91 m. Sărea ca pe vremuri, prin rostogolire ventrală. A câştigat 140 de concursuri

atletice la rând, a avut 14 recorduri, ultimul neegalat vreme de un deceniu. A fost dublă medaliată cu aur la Olimpiadele de la Roma (1960) şi Tokyo (1964), tot dublă medaliată la Europenele (Mondiale nu existau) de la Stockholm (1958) şi Belgrad (1962). Între 1958 şi 1965 n-a fost întrecută de nimeni. A fost preşedinta federaţiei române de specialitate din 1988 până în 2005. Ce tristeţe trebuie să fie astăzi pentru Iolanda Balaş să constate că România nu mai are atleţi! Cât priveşte revista, suspendarea ei se înscrie în acelaşi dezinteres general pentru o mare disciplină sportivă. Să mă ierte Ovidiu Ioaniţoaia, dar ce face propria lui gazetă pentru (măcar!) a-şi informa cititorii despre ce se-ntâmplă la Mondialele de la Berlin?

Înainte de a-i citi editorialul, răsfoisem presa sportivă românească şi eram pe punctul să scriu despre neatenţia cu care tratează un eveniment ca acela din capitala Germaniei. Fotbalul a acaparat-o cu totul. Nici despre tenis n-am citit nimic, deşi în turneu de la Cincinnati semifinaliştii erau primii patru jucători din lume. În pofida mediocrităţii campionatului de fotbal şi a prezenţei şterse în competiţiile europene, a scandalurilor suporterilor dinamovişti, a demisiilor cu tâlc din arbitraj ori a declaraţiilor paranoice ale unor patroni de cluburi, sportul rege rămâne preferatul ziarelor de specialitate. Cu toate că la noi nu-şi mai merită de mult coroana.

Să revin la atletism. Ce să zic când recordurile fenomenale ale lui Bolt sunt anunţate în „timbre“ în susul primei pagini, ocupate cu lăbărţate fotografii de golani care intră pe teren. Tabelele cu rezultate lipsesc. Ca şi cele cu evoluţia recordurilor. Când croata Vlasici lua aurul la înălţime, nu trebuiau amintite oare numele predecesoarelor ei, al Iolandei Balaş nu în ultimul rând? Dacă revista „Atletismul românesc” nu-şi anunţa sfârşitul, nici un tânăr n-ar fi ştiut că Iolanda Balaş se numără printre marile campioane la săritura în înălţime. Şi cu atât mai puţin că Nicoleta Grasu a avut trei arginturi înaintea bronzului cu ghinion (căci putea fi, la fel de bine, aur, dacă marea atletă nu se relaxa prematur). Din păcate, transmisiile directepe Eurosport ca şi pe TVR 2 de la Berlin au fost de un neprofesionalism cu totul neaşteptat din partea nemţilor: interviuri sălcii „mascând” ceremonii de premiere, preferinţe nejustificate pentru unele probe şi ignorarea altora, deplasare întârziată a camerelor etc. Noroc cu internetul: n-am fi aflat mai nimic despre ce se-ntâmplă în atletismul mondial în anul de graţie 2009.

Un Editorial de: Nicolae Manolescu

Cum i-am fi rupt noi picioarele lui Usain Bolt(Usain Bolt = Cel mai rapid alergator din lume)

România, ţara unde toată lumea se ocupă de imagine, are o imagine groaznică. Cel mai bun indicator în acest sens sunt filmele de la mall, ce sunt văzute de sute de milioane de oameni din lumea asta complet globalizată. În filmele astea, ţara noastră e un fel de Rahova a Europei, o pepinieră de hoţi şi curve sau, în cel mai bun caz, un loc mitic, plin de creaturi prietenoase, de tipul vampirilor. În „Inamicii publici“, Johnny Deep este John Dillinger, un gangster ce e prezentat ca un fel de Robin Hood înarmat cu o mitralieră Thompson. Dar eroul e trădat de o româncă, patroană de bordel.

La fel, în ultimul său film, Wesley Snipes se bate printr-un Bucureşti părăginit cu mafioţi autohtoni. Până şi în inodora serie Harry Potter, un prieten al micului vrăjitor pleacă să vâneze dragoni în România cum se duc unii să vâneze, printre nori de muşte, tigri în Africa. Cum ar veni, avem imaginea unei cârpe soioase care poate ascunde lucruri extraordinare. Dacă dai la o parte infrastructura, dacă dai la o parte nişte oameni, poţi găsi bijuterii de mănăstiri sau peisaje de aur. Iar Guvernul vrea să spele acest tablou sumbru cu campanii de tipul „Romania, the land of choice“. Elena Udrea, ministrul Turismului, cheltuie milioane ca să-şi bage spoturile în fazele marilor competiţii sportive. Din păcate, publicul înghite reclamele de genul ăsta cum înghit băieţii de la peluză o sămânţă prea arsă. Simt că „bomboana agricolă“ e înecăcioasă şi o scuipă automat pe jos, fără să-şi mute ochii şi gândurile de la meci.

Mult mai eficient ar fi pentru noi să avem sportivi care să ne reprezinte acolo jos, pe pistă sau pe teren. Dar la campionatele mondiale de atletism am luat doar un bronz la aruncarea discului, printr-o atletă trecută demult de prima tinereţe. La Berlin, Usain Bolt a făcut nişte curse de vis şi a făcut şi o reclamă incredibilă ţării sale, Jamaica.

Cel mai rapid român, timişoreanul Florin Suciu, n-a alergat la Berlin. Usain Bolt al nostru a alergat în Germania să prindă o slujbă în construcţii, plătită cu 1.500 de euro pe lună. În România, atletul era plătit cu 800 de lei, pentru că nu sunt bani. Camelia Potec, fata care ne-a adus un bronz la CM de nataţie antrenându-se în Franţa, a cerut ca federaţia să-i plătească de acum încolo antrenorul. Federaţia a refuzat-o: nu sunt bani. La fel, nu sunt bani pentru ca săritorii la trambulină să aibă apă în bazin.

Dacă se năştea în România, Usain Bolt ajungea să se antreneze pe marginea drumului. Până la urmă, îşi rupea picioarele într-o groapă sau lovit de vreo maşină. Se lăsa de sport, dar nu era nimic. Se ducea la Costineşti, să vadă scena de 70.000 de euro a lui Ridzi. Apoi, dădea drumul la televizor ca să îl vadă în acţiune pe cel mai bun atlet român – spotul „the land of choice“.

Cum se antrenează un român de top 10 mondial la sărituri în bazine fără apă

Ireal În finală la CM, Constantin Popovici s-a antrenat ani la rând sărind pe bureţi:

Săritorul nostru a obţinut cea mai bună performanţă din istoria acestui sport în România, venind dintr-o ţară care nu are nici un bazin dotat pentru sărituri şi care nu are bani să-i cumpere slipuri care nu se rup

Constantin Popovici, un bucureştean care a ajuns printre cei mai buni săritori din lume fără să vadă apa cu săptămânile n Foto: Mediafax

Constantin Popovici este un nume necunoscut în sportul românesc, sau cel puţin era până la Campionatele Mondiale de nataţie de la Roma. Acum, după ce stelistul de nici 21 de ani a ajuns în finala de sărituri de pe platforma de 10 metri, clasându-se pe locul 8, cea mai bună performanţă din istoria acestui sport în România, lucrurile ar trebui să se schimbe. Doar că Popovici este de altă părere şi nu crede că rezultatele bune pe care le obţine îi vor influenţa în vreun fel viaţa sau cariera. “Ştiu că nu o să primesc niciun premiu pentru locul 8”, spune Constantin, “dar aş vrea ca, după aceste Mondiale, să ajung şi eu într-o vacanţă la mare, să primesc o promovare la locul de muncă şi, aşa cum mi s-a promis, să primesc grad”. Popovici, care a terminat de puţin timp liceul şi a luat şi bacul, lucrează pentru că părinţii nu-şi permit să-l ţină acasă ca să facă sport.

“Nu mă ţin părinţii să fac sport. Sunt angajat civil la Steaua, de aproape un an de zile, şi acum sper la o promovare. Mi s-a mai promis că, dacă termin cu bine şcoala, o să primesc şi grad, aşa că aştept să văd ce se va întâmpla”, spune Popovici, care nu este deloc surprins să afle că foarte puţini oameni din România au auzit de el. “Eu am mai avut nişte rezultate bune, nu este acesta primul, dar săriturile în apă nu sunt foarte mediatizate în România şi lumea nu a auzit de mine”, spune Constantin, care crede că este de mirare că mai sunt oameni care fac acest sport, date fiind condiţiile în care se antrenează: pe bureţi, fără să vadă bazinul cu apă săptămâni la rând.

„Sărim pe bureţi doar aşa, ca să ne menţinem forma fizică”

“Este foarte greu să te antrenezi pe bureţi. Noi facem, pe bureţi, un singur salt, iar în concurs, aţi văzut, facem trei salturi şi jumătate. Vă daţi seama ce diferenţă e. Practic, noi nu facem decât să ne menţinem forma fizică, pentru că la concurs contează foarte mult orientarea în spaţiu şi dacă noi nu sărim în apă, avem probleme”, explică săritorul român, care spune că nu există în România un bazin în care să se poată antrena şi el în condiţii decente. “Era un bazin cu platformă de 10 metri la 23 August, la Complexul Sportiv, dar s-a închis de vreo 10 ani pentru renovare şi nu s-a mai deschis. La Ştrandul Tineretului era o platformă în aer liber, dar şi ea s-a închis acum vreo 2-3 ani pentru renovare şi încă nu s-a deschis. Mai este un bazin la Bacău, acum l-au renovat, după ce a fost închis vreo patru ani, dar după ce l-au deschis, l-au închis din nou la puţin timp pentru că nu aveau bani pentru utilităţi. Ar mai fi un altul la Sibiu, dar este într-o stare jalnică. Am făcut o dată o săritură şi când am bătut pe platformă, s-a rupt o şipcă. Vă daţi seama în ce stare e”, descrie Popovici condiţiile din România, care îi afectează în mod evident rezultatele, pentru că în sportul acesta antrenamentul continuu este vital: „Este foarte important să te antrenezi cu apă în fiecare zi şi sunt sigur că altele erau rezultatele mele dacă aveam condiţii normale, ca toţi ceilalţi. Eu am avut noroc de un antrenor bun care m-a învăţat, teoretic, o tehnică bună şi cred că asta m-a ajutat că mă menţin până acum cu rezultate bune”.
În ciuda acestor greutăţi, Popovici nu a fost niciodată tentat cu adevărat să plece din România, deşi oferte a avut: “Acum vreo două luni am primit un e-mail de la un antrenor din America, în care mă invita să merg acolo, să fiu sportivul lor, să fac şi şcoala acolo, dar mi s-a părut cam greu şi cam departe. Plus că mulţi din cei care au mers în America nu au mai avut aceleaşi rezultate, pentru că nu ştiu dacă antrenorii lor sunt aşa de buni, şi l-am refuzat. Dar recunosc că şi acum mă mai gândesc la acea ofertă”.

Vorbind despre condiţiile din România, Popovici spune că nu îl costă nimic să facă sărituri, dar nici foarte bine nu îi este : “Eu nu plătesc nimic când merg la concursuri, pentru că de la 13 ani sunt în lotul naţional. Plăteşte federaţia totul, şi deplasările, şi echipamentul. Care echipament e cum e, că asta e situaţia la noi. Înainte să vin aici, la Roma, federaţia mi-a dat 2-3 perechi de slipi, iar o pereche s-a rupt după ce am purtat-o de trei ori. Iau şi ei ce primesc gratis pentru că nu au bani să plătească pentru ceva mai bun”.

Şi pentru că federaţia nu prea are bani, Popovici a cerut ajutorul unor sponsori, dar fără niciun succes. “Chiar am cerut ajutorul unor sponsori înaintea Mondialelor, le-am arătat că sunt numărul şapte în lume, dar fără niciun succes. Numai trei mi-au trimis răspuns că nu pot să mă ajute, iar restul nici nu s-au obosit să-mi răspundă. Şi sunt firme mari, cunoscute. Presupun că nu au fost interesaţi de sportul ăsta”. În fine, înainte de a se pregăti de mica vacanţă pe care o va primi după aceste Mondiale, Constantin Popovici a spus că aşteaptă ca foarte curând să ajungă pe podiumul unei competiţii importante, Campionatele Europene: “Pentru viitor, sper ca la Europene să mă clasez pe locul trei pentru că sunt şanse. La Mondiale au fost înaintea mea englezul, care este imbatabil, rusul, pe care l-am mai bătut la nişte concursuri, aşa că nu este greu de bătut, la fel cum l-am mai bătut şi pe neamţ. Dar interesul meu major este Olimpiada de la Londra şi, sincer, mă gândesc chiar la Olimpiada din 2016. Acesta este un sport în care poţi lejer să concurezi până după 30 de ani”.

"Traim In Romania Si Asta Ne Ocupa Tot Timpul"

Stiu ca o sa vi se para ciudat ca un pusti de doar 14 ani se acupa cu asa ceva dar deodata mi-a venit idea de a face un blog cu tema si totodata cu aspecte bune dar si rele ale tarii in care traim.
Ma astept ca numai publicul trecut de o treapta a varstei sa-mi viziteze blogul ci si cel tanar. As vrea sa aflu si parerea lor fata de tara in care traim. Si prima mea rugaminte este sa nu fie timizi cu privire la aspectele rele dar nici la cele bune.
Va astept!!!