Tristeti Atletice

Tocmai când de la Berlin ne vin veşti proaste referitoare la performanţele atleţilor noştri, Iolanda Balaş îi spune lui Mihai Voinea în „Evenimentul zilei” de duminică, 23 august,

că revista „Atletismul românesc” îşi suspendă apariţia.

Din raţiuni financiare, desigur. Ovidiu Ioaniţoaia, care a comentat într-un editorial admirabil dispariţia singurei publicaţii de specialitate de la noi, ştie şi de câţi bani avea nevoie publicaţia ca să iasă din al cincisprezecelea an de apariţie trimestrială: 16.000 de lei. De câteva sute de ori mai puţin decât a costat scândura unei foste ministrese. Îmi pare rău de revistă, îmi pare rău de Iolanda Balaş. Bine face directorul „Gazetei sporturilor” că ne aduce aminte, nouă, celor care am prins-o în plină glorie, de performanţele ei neegalate, iar tinerilor, că le vorbeşte despre o atletă pe care o ştiu, dacă o ştiu, din legendă.

Iolanda Balaş a găsit recordul mondial la săritura în înălţime la 1,75 m şi l-a dus la 1,91 m. Sărea ca pe vremuri, prin rostogolire ventrală. A câştigat 140 de concursuri

atletice la rând, a avut 14 recorduri, ultimul neegalat vreme de un deceniu. A fost dublă medaliată cu aur la Olimpiadele de la Roma (1960) şi Tokyo (1964), tot dublă medaliată la Europenele (Mondiale nu existau) de la Stockholm (1958) şi Belgrad (1962). Între 1958 şi 1965 n-a fost întrecută de nimeni. A fost preşedinta federaţiei române de specialitate din 1988 până în 2005. Ce tristeţe trebuie să fie astăzi pentru Iolanda Balaş să constate că România nu mai are atleţi! Cât priveşte revista, suspendarea ei se înscrie în acelaşi dezinteres general pentru o mare disciplină sportivă. Să mă ierte Ovidiu Ioaniţoaia, dar ce face propria lui gazetă pentru (măcar!) a-şi informa cititorii despre ce se-ntâmplă la Mondialele de la Berlin?

Înainte de a-i citi editorialul, răsfoisem presa sportivă românească şi eram pe punctul să scriu despre neatenţia cu care tratează un eveniment ca acela din capitala Germaniei. Fotbalul a acaparat-o cu totul. Nici despre tenis n-am citit nimic, deşi în turneu de la Cincinnati semifinaliştii erau primii patru jucători din lume. În pofida mediocrităţii campionatului de fotbal şi a prezenţei şterse în competiţiile europene, a scandalurilor suporterilor dinamovişti, a demisiilor cu tâlc din arbitraj ori a declaraţiilor paranoice ale unor patroni de cluburi, sportul rege rămâne preferatul ziarelor de specialitate. Cu toate că la noi nu-şi mai merită de mult coroana.

Să revin la atletism. Ce să zic când recordurile fenomenale ale lui Bolt sunt anunţate în „timbre“ în susul primei pagini, ocupate cu lăbărţate fotografii de golani care intră pe teren. Tabelele cu rezultate lipsesc. Ca şi cele cu evoluţia recordurilor. Când croata Vlasici lua aurul la înălţime, nu trebuiau amintite oare numele predecesoarelor ei, al Iolandei Balaş nu în ultimul rând? Dacă revista „Atletismul românesc” nu-şi anunţa sfârşitul, nici un tânăr n-ar fi ştiut că Iolanda Balaş se numără printre marile campioane la săritura în înălţime. Şi cu atât mai puţin că Nicoleta Grasu a avut trei arginturi înaintea bronzului cu ghinion (căci putea fi, la fel de bine, aur, dacă marea atletă nu se relaxa prematur). Din păcate, transmisiile directepe Eurosport ca şi pe TVR 2 de la Berlin au fost de un neprofesionalism cu totul neaşteptat din partea nemţilor: interviuri sălcii „mascând” ceremonii de premiere, preferinţe nejustificate pentru unele probe şi ignorarea altora, deplasare întârziată a camerelor etc. Noroc cu internetul: n-am fi aflat mai nimic despre ce se-ntâmplă în atletismul mondial în anul de graţie 2009.

Un Editorial de: Nicolae Manolescu